Îmi place să zbor. Îmi place acea impoderabilitate, ca și cum în aer timpul stă pe loc. Și cât de frumos este Pământul. E mai ușor să-ți imaginezi istoria trecută și micimea omenirii, să-ți dai seama de lucrurile mari, să cazi cu viteză din toboganul superficialității. Asta dacă nu dormi. Pentru mine nu contează de câte ori am zburat. Senzația este aceeași. O pauză de la toate gândurile grămadă, care în mod normal îți acaparează viața și te fac să trăiești ca într-o carapace, învelit și absorbit în propria minte, pierdut de sine și de legătura cu pământul. Poate e ciudat că simt asta atunci când mă desprind, însă rădăcinile din cotidian sunt înfipte atât de adânc în realitatea imediată, încât cu greu îți mai dai seama că nu este despre tine. Nimic!

Liniștea profundă de sus contrazice scena agitată de jos. Privești nemurirea, căci știi că acele piscuri răzlețe, adormite pe rând în aburi de nori, apusurile nehotărâte ce culori să fure din soare și scânteia stelelor pierdută în drumul spre noi, vor dăinui. La fel ca și adâncul mărilor și iubirea dintre culoare și lumină. Atunci doar mă uit umil și mă simt norocoasă! Viața este așa un spectacol și de prea multe ori uităm să fim atenți, iar aplauzele de final te trezesc cu gust de prea târziu!

Privește cerul!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.